S-a născut o universitate
La hotarul dintre anii 1989 şi 1990 nu s-a învârtit doar „roata vremii”, ni s-a întrezărit şi speranţa întoarcerii în bine a destinului. Văzând actul de slobozire a lui Dumnezeu, „gura ne era plină de strigăte de bucurie, şi limba de cântări de veselie. Atunci se spunea printre neamuri: »Domnul a făcut mari lucruri pentru ei!« Da, Domnul a făcut mari lucruri pentru noi, şi de aceea suntem plini de bucurie” (Psalmi 126,2–3).
După o stare îndelungată de încătuşare şi neputinţă, a sosit în sfârşit vremea să acţionăm şi să ne începem munca.
Viaţa noastră era determinată timp de decenii de senzaţia pierderii, exprimată astfel de poetul Vörösmarty Mihály: „Am semănat în van”. Mâncam pâinea amară zgârcit măsurată a robiei sociale. Dictatura ateistă a făcut ca şi „pâinea vieţii” să ne devină amară în gură. Iar atunci am înţeles şi am simţit: în ce constă dialectica slobozirii dumnezeieşti. „Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie. Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie, când îşi strânge snopii” – mărturiseam şi noi împreună cu Psalmistul (Psalmi 126,5–6).
Cele mai vechi amintiri şi experienţe ale strămoşilor noştri ţărani de odinioară ni s-au renăscut la începutul schimbării regimului. De câte ori le-a fost bătut grâul de grindină! Rodul muncii mâinilor de câte ori li s-a nimicit în anii de secetă! Hoarde străine de câte ori le călcau în picioare pământul însămânţat! Dar furtuna a trecut, au căzut ploi binefăcătoare, aducând recoltă bogată, s-au retras şi oştile cotropitoare. Iar ei îşi reluau lucrul, semănau şi secerau cu nădejde, şi perseverenţa lor a fost încoronată de binecuvântare.
Reînceperea este legea eternă a vieţii. Nu era altfel nici după trecerea potopului. Catastrofa nu mai ameninţa lumea; strălucirea curcubeului înseamnă de atunci şi până azi: „Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea” (Geneza 8,22). În iarna şi în zorile anului 1989/1990, aducătoare de întoarcere în bine a soartei, s-a ivit vremea în care semănatul şi secerişul şi-au recăpătat sensul. După de şapte ori şapte „ani de foamete” ne-a sosit vremea harului pe care ar fi fost păcat să o lăsăm să treacă degeaba.
Atunci – cu cincisprezece ani în urmă – am profitat de ocazie. Eparhia de pe lângă Piatra Craiului, a cărui nume fusese transfigurat în Eparhia Oradea (fără a ni se permite folosirea denumirii originale maghiare a oraşului) şi-a recâştigat identitatea originală confesională şi istorică de Partium. Şi pe lângă altele: a înfiinţat Institutul Superior Sulyok István.
Nu aici este locul relatării tuturor aspectelor specific interne ale reînnoirii Bisericii. Vom avea prilejul să facem aceasta la cea de a 85-a aniversare a înfiinţării şi cea de a 15-a a renaşterii Eparhiei, la festivităţile care vor avea loc în anul acesta. La aniversarea de seamă a Universităţii este de ajuns să ne mărginim asupra angajamentelor asumate de Eparhia de pe lângă Piatra Craiului în privinţa învăţământului superior bisericesc şi naţional.
Înfiinţarea Institutului Superior Sulyok István a avut loc în spiritul tradiţiilor de angajare naţională şi de slujirea poporului – caracteristice pentru Biserica noastră. Maghiarimea noastră din Transilvania pusă în starea ei minoritară la discreţia regimului naţionalist-comunist, care a jefuit-o făcându-i existenţa imposibilă, avea nevoie de sprijin sufletesc şi instituţional. După o politică conştientă şi „profesională” de distrugere, pentru o asemenea ajutorare comunitare erau capabile numai Bisericile noastre istorice, care deşi se aflaseră într-o stare deplorabilă, reprezentau singura forţă organizată care a supravieţuit dictatura totalitară într-o relativă integritate.
Eparhia noastră s-a simţit menită să-şi asume această slujire măreaţă a poporului prin care va continua în condiţii schimbate rezistenţa începută la noi, la Timişoara, provocând răsturnarea regimului dictaturii. Această nouă rezistenţă se manifestă în munca creatoare şi autoedificare. Este o formulă biblică şi profetică: continuarea concomitentă a luptei şi a construirii. Deceniul şi jumătate care a trecut, a trecut sub semnul acestei duble slujiri.
Umbrele trecutului s-au proiectat însă şi asupra acestei perioade. Nouă nu era dată liniştea binecuvântată a creaţiei în pace. În activitatea noastră nu am fost scutiţi nici-o clipă de lupta zilnică politică pentru apărarea drepturilor noastre. Duşmanii noştri ne urmăreau în mod permanent de aproape, punând piedici chiar şi azi în faţa fragidei Universităţi Partium care e succesoarea Institutului Superior Sulyok István, periclitând-o în continuare.
În sens biblic am rămas „aceşti neînsemnaţi fraţi ai lui Hristos” (Matei 25,40.45), aceşti „săraci care pot îmbogăţi pe alţii”. Pe lângă relativa siguranţă creată de sprijinul Ungariei trebuie să ne luptăm zilnic chiar pentru simpla noastră supravieţuire. În condiţiile lipsei de o democraţie adevărată şi a statului de drept, a egalităţii în drepturi a naţiunilor şi a libertăţii depline a religiei, precum şi în condiţiile insufiecienţei resurselor umane şi a limitelor posibilităţilor materiale, existenţa şi viitorul Universităţii noastre iubite din inimă şi construită în continuare cu posibilităţi reduse, nu poate fi considerate sigure.
Cu toate acestea avem toate motivele să-i mulţumim Domnului Dumnezeu pentru ajutorul său necontenit de până acum. Printre dubii şi nădejdi, neputinţă omenească şi eforturi supraomeneşti, rezultate însemnate şi eşecuri descurajatoare, am reuşit totuşi să înaintăm pas cu pas, întărindu-ne atât pe tărâm sufletesc, spiritual şi material, cât şi din punct de vedere profesional, instituţional şi infastructural. În perspectiva Europei Regiunilor, Universitatea Creştină Partium este un semn şi un simbol: făgăduiala promiţătoare a înălţării şi a viitorului nădăjduit al regiunii noastre din Partium care se regăseşte şi se renaşte.
La cea de a 15-a aniversare a înfiinţării Universităţii noastre, gândindu-ne la naşterea ei, la greutăţile de nespus ale drumului parcurs: ce să spunem în sfârşit? Să-i asociem asemuirii metaforice a agricultorului şi mesajul plin de conţinut al parabolei biblice despre femeia care naşte.
„Femeia când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a venit ceasul; dar după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume” – citim în evanghelia după Ioan (16,21). Putem simţi şi spune acelaşi lucru şi noi. Bucuria şi dragostea Mamei cu care-şi priveşte copilul nou-născut, apoi încet crescut, face să uite de durerile naşterii, precum şi de greutăţile şi sacrificiile educării lui. Bucuria cauzată de Universitatea noastră ajunsă la „vârsta adolescenţei”, de folosul maghiarimii din Transilvania şi din Partium şi de promovarea tineretului nostru, ne răsplăteşte din plin pentru toate ostenelile.
„S-a născut un om pe lume” – spune Iisus ucenicilor. La Oradea s-a născut o Universitate – parafrazăm cuvintele lui Iisus, rugându-L, să ne păzească de cel rău, şi să ne ţină tânăra „Alma Mater”, şi să ne binecuvânteze tineretul în comuniunea poporului şi Bisericii noastre!
Tőkés László